Dayro, decarul cu jumătate de normă

Cel mai scump transfer din istoria Stelei, golgeterul Aperturei, tânăra stea a Columbiei, marcator împotriva Argentinei, câştigător al Copei Libertadores… Toate acestea se adunau în ianuarie 2008 în CV-ul unu jucător care poposea în Ghencea. Steliştii mai văzuseră jucători aduşi din străinătate, însă nimeni nu mai avusese asemenea recomandări. De unde şi suma plătită: 2 milioane de dolari, cea mai mare din istoria clubului.
Aşteptările erau mari, suporterilor mai că nu le venea să creadă că transferul se realizase, mai ales că alături de Dayro mai veniseră doi jucători cu referinţe foarte bune: Jose “Pepe” Moreno şi Andres Mendoza.
Sub comanda lui Lăcătuş, Steaua a început un retur în forţă. Cu Mendoza dispecer de bază, şi Pepe Moreno de multe ori la finalizare, echipa câştiga meci după meci, culminând cu o victorie cu 3-1 împotriva echipei momentului, CFR Cluj. Între artizani, şi tânărul Dayro, care devenise repede un favorit al tribunei. Totuşi, acesta şi-a pierdut spre final locul de titular. Nu se înţelegea cu Dică, cu postul din teren, cu coechipierii.
Campionatul s-a terminat, a venit vara, Steaua ratase titlul şi lucrurile au început să se schimbe. Mendoza şi Pepe au plecat acasă, însă Dayro a rămas. Era singurul care fusese transferat definitiv în primăvară, deşi greul în retur fusese dus mai mult de ceilalţi doi. A plecat şi Dică, iar lui i-a revenit numărul 10, postul de titular şi o mare bătaie de cap. Nu mai putea să fie puştiul teribil din Columbia, acum trebuia să fie mintea limpede, să dea pase coechipierilor, să organizeze atacurile, să fie decarul echipei.
A început bine, dar a continuat oscilant. Gol la prezentarea cu Roma, gol la Istanbul, însă cu multe ratări în retur, şi în general multe meciuri în care nu a reuşit să mai iasă în evidenţă. Dayro nu mai era puştiul teribil cerut în teren de suporteri în primăvară. Povara numărului 10 se simte, şi pare a fi prea mare. Mai ales dacă nu e nimeni să-l ajute, să mai preia din responsabilităţi. Toja nu reuşeşte să se impună, Semedo e considerat o ţeapă, Nicoliţă nu-şi vede decât de cursele din bandă, Szekely mai are de muncit, Neaga a fost uitat, Stancu a dezamăgit iar Andrei Ionescu abia a apărut ca speranţă.
Chiar şi aşa, Dayro nu e nici pe departe “un jucător mediocru”. E un atacant talentat pe care cad prea multe responsabilităţi. Până la urmă nu e vina lui că trebuie să compenseze lipsa de idei de la mijloc şi lipsa de eficienţă prin atac. Iar dacă conducerea nu-i va aduce nişte coechipieri pe măsură, atunci îl va pierde şi pe el.